Citate din romanul „Milarepa”, de Eric-Emmanuel Schmitt

Totul a început cu un vis…În vis, stăteam în picioare, dar aveam impresia că mă aflu foarte sus, mai sus decât mine însumi.

Rescriu câteva bucățele din romanul „Milarepa”, de autorul ce mă seduce cu fiecare rând citit. O călătorie spre iluminare sau o pierdere de realitate. O depășire a propriei ființe și trecerea spre absolut prin simplitate și detașare.

Acum spun „eu” pentru mai multe „euri”, asta mă face să mă simt ușor. Când nu eram decât eu, mi se părea că sunt greoi, prins în capcană, legat fedeleș, închis în acest „eu” ca într-o temniță.

Istoria vieții lui Svastika și a nepotului acestuia, Milarepa. Acțiunile prind culoare, întrucât se desfășoară într-un plan visător, magic. Limita dintre realitate și iluzie dispare, astfel având loc metamorfoza protagonistului  care-și pierde pe parcurs identitatea, luând forma vocii preferate de acesta în context cu povestirea pe care o repetă pentru ultima dată.

Răul e mai ușor de făptuit decât binele, răul e iute, îl săvârșești fără trudă, dar e ca un clei din care nu te desprinzi prea ușor…

Milarepa a fost discipol a lui Marpa, în urma utilizării magiei negre, conform acțiunilor din roman, acesta simțindu-se vinovat de utilizarea ei pentru a dăuna și a se răzbuna pe unchiul Svastika, a parcurs mai multe etape și încercări spre atingerea stării de beatitudine.

-Era o iluzie!  Era evident o iluzie. -Fără îndoială, i-am răspuns eu. Însă deosebirea dintre tine și mine e că eu văd iluziile.

Pe parcursul evoluției sale spirituale înțelege falsitatea anturajului  și valorifică meditația și rugăciunea. Deși traia într-o peșteră și se hrănea cu plante sălbatice, devine imaginea omului întreg și împlinit.

Mă îmboldea dorința să alerg într-acolo. Dar inima îmi bătea prea tare. Mă temeam să n-o sfâșie bucuria sau tristețea.

Este surprins în momente de un puternic impact asupra echilibrului interior, cum ar fi reîntoarcerea acasă și conștientizarea timpului efemer și urmele lăsate de acesta pe ființele incapabile cu un destin neschimbat în fața universului.

A dori prea multe îți tulbură sufletul. Dorisem prea mult s-o văd. Setea aceea mă chinuise săptămâni în șir. Nimic nu e veșnic, nimic nu e real. Ce aveam în jurul meu? Doar ruine. Și oseminte. Ceea ce fusese nu mai era. Oamenii și stâncile dispar la fel de ușor ca norii și ca vântul.

Ura unchiului nu va sfârși niciodată, aceasta este trnsfigurată în visul pe care-l are în fiecare seara un parizian, Simon. Enigma tulburării nocturne va fi înțeleasă după interacțiunea lui cu o femeie necunoscută, întâlnită în fumul și ceața unui local  din Paris.

Nu mai am familie născută din sămânța bărbătească, singura mea familie e omenirea.

Pentru obținerea desăvârșirii, bărbatul trebuie să repete de o sută de mii de ori istoria celor doi. De fiecare dată, sfârșitul nu poate fi prevăzut, ceea ce-i conferă teama și grija încetării reîncărnării.

Nimic nu mai are importanță când știi că totul nu e decât amăgire.

Un roman despre întrecerea condiției umane și pătrunderea depărtărilor cu scopul apropierii de sine.

Sub semnul adevărului cel de pe urmă, nu există spirit în meditație, nici obiect al meditației, nu există înțelepciune absolută, nu există trupul lui Buddha. Nirvana nu există, toate astea nu sunt decât vorbe, un fel de a spune.